“Gata, până aici a fost” mi-am zis când am simțit văpaia ce mă înconjura și ochii au început să-mi ardă. “Avea dreptate ăla cu trecerea în altă dimensiune, plm! Și eu care făceam mișto de el” am cugetat în timp ce corpul începea să mă doară de parcă eram stâns într-o menghină. “Oare ce s-o fi întâmplat? S-or fi inversat polii? Așa brusc?! Și dacă s-au inversat, ce contează?! S-o fi oprit pamântul din învârtit (am auzit-o și p-asta odată)? Dar atunci trebuia să zbor nu să rămân pe loc strivit de propria greutate! Undă de șoc?! Unda de șoc a cui? ȘOCANT! Dă click aici să vezi o undă! O iau razna… Poate asta e sfârșitul…” am mai apucat eu sa gândesc și brusc m-am trezit într-o sală de așteptare.

În jurul meu erau tot felul de personaje așezate pe scaune păreau că așteaptă ceva. O fi coadă la apocalipsa? De undeva o voce anunță un nume. O persoană se ridică și intră pe o ușă dotată cu un clopoțel care emite un sunet zglobiu, total nepotrivit cu momentul tragic pe care îl trăiam. Nu trebuia să intrăm mai mulți odată? E apocalipsa personală! O fi judecata de apoi? Da, sigur asta e, să vezi c-aveau dreptate ăia cu Jesus și Dumneseu si alte nume… Lângă mine o femeie îmbracată în salopetă albastră vorbea de zor la telefon și lăsa niște instrucțiuni “Vezi că alea sunt în frigider, le incalzești in cuptior, ai grija să nu încalzești tot, vezi să-și facă sor’ta temele că iar mă sună învațătoarea să-mi spună că e leneșă…”.

Primesc un ghiont în coaste. Mă întorc și o figură morocanoasă îmi șoptește “E rândul tău!”. Rândul meu să ce? Mă panichez și încerc să bâgui ceva despre cum n-am fost eu și chiar daca am fost nu era vina mea, când figura îmi face semn spre ușa cu clopoțel. Înaintez cu pași șovăitori spre ușă și intru. Clopoțelul enervant îmi sună în urechi și, până să mă dezmeticesc, mă pomenesc așezat într-un scaun. Doi ochi mă priveau impasibili. În lateralele lor se ițeau două urechi ascuțite, deasupra lor trona o tichiuță verde, iar dintre ei se ițea un nas impunător, de sub care se deschise o gură care începu să mă ia la întrebări.

“Numele!”
“Păăăi…”
“Nu conteaza, scrie aci. Vârsta! Ah, nu, scrie și asta… Bun, acum, pentru cine?”
“Pentru cine ce?!”
“Cadouri!”.
Probabil că în momentul ăla nu aveam o figură foarte deșteaptă, pentru că în impasibilitatea ochilor apărut o sclipire de enervare. “Auzi dom’le, tu crezi că am toată ziua la dispoziție? Pe ușă scrie ‘Ședință cu Moș Crăciun’, nu salon de odihna! Haide, adună-te și zi-mi ce cadouri vrei!”
Pesemne că efortul pe care îl depuneam încercând să-mi fac o figura deșteaptă era vizibil, pentru că ochii se dădura peste cap “Ok, va trec la ‘Obișnuite’? Șosete, caciuli, fulare, d-astea de sezon.”
“Nu nu nu, nu, fără obișnuite…” am țipat speriat de parcă îmi oferise cuie înroșite în foc.  “Imediat vă zic. Umm… Păi eu aș vrea de fapt să fiu sanatos, să…”
“Auzi dom’le, ți se pare că aici e spital? Dacă vrei să fii sănătos manâncă și tu mai puțin, fă sport, împacă-te cu toata lumea, iartă-ți dușmanii… Ce naiba, scrie asta pe toate gardurile!”
“Atunci aș vrea ca toată lumea să fie un pic mai deșteapta, că m-am satu…”
Nasul impunător se apropie amenințător de mine. “Auzi dom’le, crezi ca asta e școală? Sau poate liceu? Dacă vrei să nu mai fie lumea proastă ce-ar fi sa pui mâna s-o deștepți?  Scrie aici că ai un d-ăla de are toata lumea acuma.. un bloc”.
“Un ce?”
“Un bloc!”
“Un blog…”
“Da, un bloc d-ăla. Pune mâna și scrie acolo lucruri deștepte, educă lumea care citește si atunci n-o sa mai fie proști! Toata lumea vrea să fie înconjurată de oameni deștepți, dar unu’ n-ar pune mâna să-i învețe pe alții…”
“BANI! VREAU BANI!” am strigat exasperat, vazând că chestiile spirituale nu țin la Moș Crăciun.
Tichia verde zvâcni în sus, iar din ochi țâșniră fulgere “Auzi dom’le, te văd om sănătos. Ai doua mâini, două picioare, ești ditamai omul! Pune naibii mâna și muncește și-o să ai și bani. Muncește, economisește, fii cumpătat… Toți cereți bani dar unu’ nu știți să-l faceți. Hai, lasă prostiile și zi pentru cine vrei cadouri”
Am oftat și am început să recit “Păi aș vrea pentru sora mea, pentru Mon…”
“Auzi dom’le, dar cuminți au fost?”
“Cu…ce?!”
“CUMINȚI! Dacă merita cadouri!”
“Pai ce să zic, probabil că au fost pentru că…”
“Of, toți ziceți așa… Bine, gata. URMĂTORUL!”
“Stați un pic, e o neînțelegere, nu am zis ce vreau… “
“Scrie pe foaie”
“Pai și atunci de ce…”
“Așa cere regulamentul. URMĂTOORUL!”
“Dar eu nu vreau ce scrie pe foaie, stați că poate…”

“…vreau altceva!” am strigat în liniștea străzii pustii. În jurul meu becurile aruncau o lumină portocalie ciudată pe zapada proaspăt așternută. De sus cădeau fulgi mari care lăsau mici stropi de apă pe cutiile pe care le țineam in brațe. Undeva, departe, se auzeau niște colindători.